O mamă scrie o scrisoare,
Cu ultimele ei puteri,
Pentru copii, atunci când moare,
Să nu se certe pe averi!
Şi scrie-n lacrimi de durere,
Că despãrţirea este grea…
Lui Dumnezeu încet îi cere,
S-aştepte pân-o termina…
Ea scrie-n plânsuri înecatã,
Cu mâna tremurând uşor:
„Copii mei, eu niciodatã,
Nu m-am gândit că am să mor!
Dar, veni vremea despãrţirii,
Şi tare-mi este mamă greu…
Vă scriu în numele iubirii,
Pe care v-am purtat-o eu!
Din tot ce am făcut în viață ,
Un pic de-avere, aş avea…”
Şi lacrimi grele-i curg pe față …
„Acum…vă rog şi eu ceva…
Nu vă certaţi pentru averea
Ce am lăsat-o pe pământ …
Uitați-vă că doar durerea,
O iau cu mine în mormânt!
Şi dacă veţi găsi scrisoarea
În casă lângã corpul meu,
Să ştiţi copii că aşteptarea,
M-a doborât cu dorul său !
Că vă scriam în orice noapte,
Şi dimineaţa vă scriam…
Vorbeam cu voi, în mii de şoapte,
Şi un răspuns eu aşteptam…
Poate vă doare că deodată ,
Voi fără mamă v-aţi trezit,
Dar când vă aşteptam la poartă ,
Atunci de ce nu v-aţi gândit?!
Vă las averea ce-am pe lume,
Dar…nu ştiu cum s-o împărţiţi…
Cu multă trudă am făcut-o…
Şi vă rog mult s-o preţuiţi!
Ea, se numeşte OMENIE,
Ce dăinuieşte peste Sfinţi,
Iar între voi am pus FRĂŢIE,
Vă rog să fiţi mereu uniţi…
Asta îmi este mamă averea
Ce-am să v-o las ca moştenire,
Şi de-o-ţi putea să-mi faceţi vrerea…
Să fie între voi IUBIRE! „
