Cel care se uită la o cruce și vede în ea doar două scânduri puse una peste alta, se află, fără știrea și fără voia lui, în greșeală. Pentru că crucea nu înseamnă scânduri.
Crucea înseamnă drumuri.
Cele două scânduri încălecate ale crucii sunt cele două drumuri pe care merge omul. Un drum orizontal, de la stânga la dreapta și un drum vertical, de jos în sus.
Scândura orizontală a crucii, pe care este scris numele omului, este drumul lui din timpul vieții.
Pe scândura aceasta orizontală a crucii ne trăim viața de dimineața până seara și ne mișcăm dintr-o parte în alta. Toată munca și toată străduința noastră de pe fața pământului o facem pe scândura orizontală a crucii. Ea ne ține. Chiar și noaptea, tot pe scândura orizontală a crucii ne odihnim, pentru că ne întindem pe paturi să fim drepți și orizontali, cum e și ea. Pe scândura orizontală a crucii muncim și ne odihnim, iubim și ne bucurăm, ne chinuim și ne întristăm. Și tot aici ne găsește vremea când obosim de tot și murim. Iar atunci, oamenii ceilalți, care rămân în urma noastră, ne lungesc trupurile orizontal în pământ.
Cealaltă scândura a crucii este verticală și este drumul omului de după moarte.
Aceasta a doua scândură a crucii se înfige cu un capăt în pământul de la capul omului, iar la celălalt capăt rămâne liberă, cuprinsă din toate părțile de aer și cer.
Ea se ridică din pământ și arată drumul pe care pornește omul de jos, din țărână, în sus, către cer.
Dar nu către cerul acesta albastru din zilele frumoase de mai, care este atât de aproape încât poți să îl atingi cu mâna, ci către cerul acela adânc și depărtat in care se văd în noapte sclipind stelele. Spre acolo se îndreaptă omul după moarte pentru că el de acolo a venit la început pe pământ.
Din adâncul cerurilor și din pulberea stelelor.
Scândura verticală a crucii de la capul lui îi arată drumul pe care să plece pentru a ajunge înapoi de unde a venit și acolo unde este așteptat: în necuprinsul cerului, în necuprinsul stelelor și, la urmă de tot, în chiar necuprinsul luminos al lui Dumnezeu.
Dacă mergi în sus pe scândura verticală a crucii, cândva, în viitor, vei ajunge la cel care, numai el știe cum, a făcut lumile și rosturile ei. Cel pe care noi nu îl cunoaștem.
Aceasta este viața noastră. O cruce între ceea ce suntem și ceea ce vom fi. Și pe crucea aceasta e răstignit și trăiește omul, de la naștere.
Dar răstignirea lui nu este nici durere, nici abandonare, nici plângere.
Bătut cu mâinile în cuie pe scândura orizontală a vieții lui de zi cu zi, din care nu se poate desprinde, el trăiește însă cu capul și inima așezate mereu pe scândura verticală a crucii.
Și de acolo de pe ea, fiecare când îi vine timpul, va pleca în sus spre un altfel de viață pe care nu o cunoaște nimeni, în Substanța și în Lumina din Necuprinsul lui Dumnezeu.
_______
Constantin Ciucă, „Crucea și răstignirea omului”
