Bătrâneţile m-apasă,
Ca un bolovan pe piept,
În pământ mi-aş face casă,
Dar nu-i vrerea Celui Drept.
Viaţa asta mi-e urâtă,
Nu mai am pe nimenea,
Singură şi amărâtă,
Cine apa să mi-o dea?
Feciorul şi-a luat nevastă,
S-a luat după fusta ei,
Ambii mă numesc năpastă,
Eu le zic tot „puii mei…”
Când i-aveam pe lângă mine,
Îi hrăneam din mâna mea,
După ce n-am mai fost bine,
Unul, altul mă lovea…
Ba cu fapta, ba cu vorba,
Ba cu privirile-sloi,
„Hai, babo, mănâncă ciorba,
Sau joci teatru cu noi?
Doamne, ce urât miroase!
Duhneşti, mamaie, duhneşti,
Ţi-a întrat moartea în oase,
Cu-un picior în groapă eşti!”
Ei râdeau de-al meu necaz,
Eu plângeam de supărare,
Iar cuta de pe obraz,
Parcă se-adâncea mai tare.
” – Puiul mamii, drag copil,
Suferinţa mea de mamă…
-Taci! Că te duc la azil…
Nu mai face-atâta dramă!
Vrei să mă cert cu nevasta?
– Cine ţi-a dat viaţă? Ea?
– Hai că este bună asta…
N-am timp de durerea ta!”
Dup-o săptămâna, două,
Vin la mine, amândoi…
” – Ţi-am găsit o casă nouă,
Cât mai departe de noi!
– Unde mă duceţi? Am casă,
Şi aici eu vreau să mor…
– Haide, nu fi mofturoasă,
Cu tine nu e uşor!
Peste tot, (nu simţi?) miroase,
A bătrân stătut, bolnav…
– Doamne Iisuse – Hristoase,
Ce ţi-am făcut aşa grav?
Fiule, vreau să-ţi vorbesc,
De ce mă alungi întruna?
Neveste se mai găsesc,
Însă „mama” e doar una… „
Într-o cameră de-azil,
Bătrâneţile m-apasă,
Crunt e dorul de copil,
În pământ mi-aş face casa.
